inceputuri... despre compromisuri

mereu mi s-a parut dificil sa incep ceva... nici nu shtiu cum se face cand e vorba de un blog... cred ca nu e o reteta anume... pana la urma nu-l scriu pentru a fi citit neaparat, il scriu pentru ca cineva spunea ca de multe ori o foaie alba shi un pix pot tine cu succes locul unui psiholog... incerc doar sa verific afirmatia asta...

cu ce as incepe... de-as putea ar fi o poveste frumoasa dar nu prea am povesti frumoase in minte acum. nu ca as vrea sa le neg existenta dar dispozitia nu imi permite, nu acum... poate cu alta ocazie, poate chiar next time povestesc acele lucruri frumoase, amintirile dulci cu care ramai din excursii reusite sau mai bine zis, din vacante reusite, din zile in care crezi ca lumea e a ta si orice iti propui poti indeplini... ei bine, azi nu-s intr-una din zilele alea.

acum este tarziu, incerc doar da ma decid daca sa invat pentru delf sau cambridge, oricare dintre ele pentru ca sunt lafel de importante, incerc sa nu ma gandesc mai departe de ziua de maine pentru ca oricum nu shtiu ce imi va aduce aceea, cum as putea sti ce urmeaza dupa ea? imi amintesc doar vremurile alea in care nu conta prea tare ziua ce trebuia sa vina, ca nu ma interesa nimic in afara universului meu interior (ce expresie de eseu la romana! alta mai buna nu am gasit!)... cum se schimba lucrurile in atat de putin timp... azi zambesti shi crezi ca totul e al tau, mai rau uneori ai impresia ca acel tot ti se shi cuvine (cat egoism!) si maine realizezi cat de mult trebuie sa te lupti pentru a obtine de fapt lucruri pe care nu concepi sa nu le ai si totusi traiesti ( nu neaparat bine sau foarte bine) fara ele... sa zicem ca exact asta am descoperit... cred ca nicodata nu o sa ajung ce am tot ce-mi doresc. mereu cand ajungi la o etapa, cand obtii ceva ce vroiai foarte mult, treci la o noua treapta, incepi sa vrei altceva, alfel de mult cum ti-ai dorit ceea ce ai deja... e normal si uman cred eu...

nu are rost sa detaliez ce-mi doresc eu ca shtiu prea bine, in orice caz imi doresc multe... ma uitam la tata azi, face 43 de ani maine (dar l-am sarbatorit azi ca maine doar e luni, si ca de obicei pleaca la bucuresti...) si ma gandeam oare pana acum are tot ce si-a dorit? (si nu vb de dorintele snoabe, gen ferrari, ci de chestiile alea mult mai importante cred eu, chestiile care probabil te fac sa te simti implinit...) poate ca nu, ca pana la urma tot ce a obtinut a insemnat o groaza de sacrificii... shtiu cum e cand suna seara pe la 11 (abia atunci isi verifica mail-ul ca inainte nu are timp :)) si uneori doar eu mai sunt treaza si stam de vorba, nu mare lucru (ca nu ii povestesc cum a decurs ultima intalnire la care am fost sau de cine m-am mai despartit, astea nu le discut cu el!) dar vorbim pentru ca stiu cum e sa fii singur, stiu ca ii este greu acolo si ca pana la urma beneficiez si eu de toate, uenori am impreaia ca nu primesc destul dar inteleg ca se straduieste...

asa ajung la tema din titlu: compromisurile... nu cred ca sunt multe cuvinte care sa imi displaca mai tare. o vreme am crezut ca se poate sa traiesti fara sa ceva, ca poti fi mereu corect, ca poti avea principii rigide pe care sa nu le incalci niciodata, atunci nu ma gandeam ca de fapt si cand faci un sacrificiu, si cand din doua optiuni rele o alegi pe cea mai putin rea tot compromisuri faci... asta inseamna de fapt sa traiesti: sa faci compromisuri, sa inveti sa lasi de la tine, sa nu mai tii atat de mult la orgoliu, la rigiditate... mereu am crezut ca sunt o persoana adaptabila, dar din pacate poate prea orgolioasa... si doar imi zicea cineva nu e bine... culmea am momente in care poti sa-mi cauti si cu lumanarea orgoliul si tot nu il gasesti, pacat ca asta se intampla exact cand ar trebui sa nu-l ignor... i'm such an idiot sometimes... sunt prea slaba exact cand ar trebui sa ma incaptanez, exact cand ar trebui sa uit ca am descoperit compromisurile... cred ca-s daor un pic cam fucked up... pacat ca de data asta o cafea nu mai poate rezolva totul... am trecut la o noua etapa...